Pasaje din carte
… minunile nu sunt obișnuite…, mi-a spus cândva o misionară. Nu i-am răspuns decât cu un insuficient: „ar fi fost bine”. Atât i-am răspuns, dar mai apoi am regretat.
Încerc acum să mă răscumpăr:
Minunile sunt o bunăvoință a lui Dumnezeu față de noi. Poate sunt acea bunăvoință cu care ar trebui să ne obișnuim. În minuni și prin minuni Îl întrezărim, mai mult, descoperim nu numai că El este, vedem și cum este.
Cum este El? Cum este Dumnezeu?
Exact așa cum ni L-a arătat Domnul Isus…, plin de milă, plin de dragoste, gata să ne vină în ajutor la orice pas. Minunile sunt bineînțeles, pentru cei mărunți, dar pot fi și pentru cei cărunți, dacă se lasă înfrânți de Cuvânt și devin ca niște copilași. Am toată certitudinea că Dumnezeu are câteva minuni păstrate pentru tine. Nu vrei să verifici? Cum? Întreabă-l. Răspunsul este garantat de El însuși: „Cheamă-Mă și-ți voi răspunde”. Telefonul Lui este: Ieremia 33:3.
În lumea în care am copilărit, România anilor ’50-’60, nu se vorbea „pe faţă” despre minuni. Când acestea ajungeau subiect de discuţie, instantaneu deveneau ţinta bătăilor de joc; se-ntâmpla aceasta şi fiindcă „misticismul” era combătut până şi de la cea mai înaltă tribună a autorităţilor comuniste şi materialiste. (Ştiau ei ce ştiau).
În Adunările creştine minunile erau amintite şi uneori propovăduite fiindcă relatări despre ele se găseau pe paginile Bibliei, dar toate comentariile despre miracole erau cuplate cu regretul că „vremea minunilor a trecut”. Aceasta era teologia bisericilor pe care le frecventam.
Mai exista şi un fel de conspiraţie împotriva minunilor, şi de bună seamă, împotriva celor ce le credeau. Tradiţia, nu cea ortodoxă, era foarte puternică şi nimeni nu mişca în front.
Am suferit enorm când un creştin, de altfel respectat, mi-a spus că a ars cărţile lui Kathryn Kullman în care se vorbea despre minuni. Cazul n-a fost singular. La fel au procedat şi alţii cu cărţile unui Demos Shakarian, T.L. Osborne sau John Osteen. Pentru mine, aceste fapte au fost la fel de regretabile ca şi topirea Bibliilor de către autorităţi şi transformarea lor în hârtie igienică. Pe vremea aceea credeam că o carte este un lucru sacru. De fapt şi acum cred la fel. Mi-amintesc cum în 1963, fiind într-a cincea, căutam vreo carte de citit, dar nu mi-o dădea nimeni. Într-o zi am găsit pe malul Bârzavei o carte fără coperţi, pe care am luat-o şi am citit-o. Am fost atât de fericit când am găsit-o…, şi s-aud că …
Într-o zi călătoream împreună cu unul dintre martirii noştri, un pastor care a făcut ani grei de puşcărie pentru credinţa lui. Nu mică mi-a fost mirarea când el a adus vorba despre minuni. Speram să-mi povestească vreuna din închisoare, dar nu. Omul pur şi simplu m-a-ndemnat să vorbesc cu colegii mei, pastorii tineri, să-i conving să scriem o scrisoare lui A. Popovici în America şi să-i cerem acestuia opinia despre K. Khulman.
N-am făcut-o fiindcă pricepeam unde bate. Mărturisesc că m-a durut, alţii da, pot să fie împotriva minunilor, dar el, nu!
Totuşi unele minuni se mai petreceau ici şi colo însă cei care aveau chemarea să se pronunţe în privinţa lor, se jenau, se scuzau şi mai ales, căutau cu orice preţ fie să le minimalizeze, fie să le explice „ştiinţific.” Minunea era „lebăda neagră” pentru noi care ne obişnuiserăm doar cu… lebăda albă. Nu ne plăcea să recunoaştem că există minuni fiindcă ne diminuau în ochii altora!!! Nimeni nu ducea lipsă de o oaie neagră (?) în familie. Nouă ne trebuia respectul şi validarea altora, respect fără de care am fi trăit mari complexe de inferioritate. Complexe ce ne-au fost induse de cei ce se declaraseră atei. În fond, erau antitei.
Vrând-nevrând, în acel context am adoptat şi eu o atitudine oarecum neutră, credeam eu, dar de fapt eram împotriva minunilor dacă îmi aplic inevitabilul principiu biblic: „Cine nu-i cu noi este împotriva noastră”. Până într-o zi…
Nu pot să neg că până să experimentez prima minune, mi-am tot dorit să văd sau să particip în vreun fel la materializarea vreuneia. Mi s-a părut întotdeauna că minunea este superioară altor nivele de trăire spirituală, deoarece aici omul este oarecum pasiv şi Dumnezeu-Duhul Sfânt face lucrarea. Duhul Sfânt aduce la fiinţă lucrările Sale „ciudate şi nemaiauzite” (Isaia 28:21). La acest nivel, al manifestării Duhului Sfânt, are loc cunoaşterea de tip biblic, adică trăirea după voia Lui.
I-am invidiat toată viaţa pe oamenii biblici, pe Moise, pe Iosua, pe Ilie…, îmi păreau însă intangibili şi socoteam că-i fără acoperire, sau fără bază, afirmaţia biblică: ei erau ca şi noi. În loc să fiu împlinitor al Scripturii devenisem judecător… Cum o să fie aşa, doar se ştie că ei sunt sfinţi! Sunt într-adevăr, dar mesajul la care vrea Biblia să accedem este că şi noi suntem ca ei. Sau cel puţin putem fi.
Nici sfinţilor nu le-a fost chiar aşa de simplu să creadă. Naturalul din ei s-a împotrivit de multe ori spiritualului. Moise însuşi a avut, nu puţine crize, şi nici puţine ezitări. În final Moise şi-a văzut chiar anulat permisul de intrare în Canaan, din cauza necredinţei. Marele Moise, după patruzeci de ani de umblare cu Dumnezeu, se poticneşte când i se cere să vorbească cu o piatră. A fost piatra lui de poticnire …, şi cum ar fi făcut cei mai mulţi dintre noi (fără oglinzi retrovizoare), s-a poticnit. Era prea de tot pentru el. Lovirea pietrei cu toiagul ca să dea apă, da, i s-a părut logică. În schimb un monolog în faţa pietrei, nu.
Acest Moise s-a confruntat cu vrăjitorii Egiptului, Iane şi Iambre şi i-a biruit. Acest Moise a trecut Marea Roşie cu piciorul. Acest Moise a hrănit zilnic ca intermediar, în pustiu, trei milioane de oameni timp de patruzeci de ani. Astăzi, atâţia sunt flămânzi, deşi „în casa Tatălui meu este belşug de pâine”.
Totuşi, să ţi se ceară să mergi cu credinţa până acolo încât să vorbeşti cu o stâncă în pustiu? „Toate au o limită”, pare să spună Moise. Acesta a fost păcatul Vechiului Testament: limitarea lui Dumnezeu. Nu se-ntreba poporul israelit: „Poate Dumnezeu să dea carne?” Şi n-a plătit pentru aceasta?
Acest păcat ne paşte şi pe noi, limitarea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu este nelimitat şi Cuvântul ne atrage atenţia: „Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta…” (I Ioan 4:17). Încă în lumea aceasta suntem destinaţi să fim ca El. Dumnezeu voia ca Moise să creadă aşa de mult cât credea Dumnezeu Însuşi. Domnul spunea la modul imperativ: Să aveţi credinţa lui Dumnezeu (Ioan 14:1).
Domnul Isus mustra Capernaumul, oraşul în care şi-a avut reşedinţa în prima parte a activităţii mesianice, Horazinul şi Betsaida, cetăţi care nu credeau în El în ciuda multor minuni înfăptuite sub ochii lor. Drept urmare, le-a prezis un viitor sumbru (Matei 11: 20-24) şi acea profeţie s-a împlinit la puţină vreme după rostirea ei.
Este limpede că El aştepta de la cetăţile din Galileia, în urma lucrărilor Sale, o reacţie à la Ninive de pe timpul proorocului Iona, o pocăinţă „în sac şi cenuşă”. Metanoia nu înseamnă doar schimbarea minţii, ci mai ales, schimbarea vieţii. Domnul era convins că dacă s-ar fi făcut minuni în Sodoma sau în Gomora, cetăţile câmpiei ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi. De ce n-au fost iudeii mai sensibili decât cei din Sodoma? Paradoxal îi împiedica doctrina lor, a lor nu a lui Dumnezeu.
Domnul le spunea: „aţi auzit că s-a zis…, dar Eu vă spun…”. E nevoie să ne spună El şi nouă. Trebuie să auzim de la El.
În anul 1977 eram încă seminarist şi într-o vacanţă am citit istoria unui contemporan care a „auzit de la El” şi viaţa i-a fost complet schimbată. Cât despre slujire, aceasta a devenit internaţională şi marcată de o mare autoritate spirituală.
Am decis să-l caut şi eu pe acest Dumnezeu şi prin 1979 L-am auzit. Acest lucru a fost de mare importanţă atât pentru mine personal cât şi pentru slujirea mea.
Micile istorisiri prezentate aici sunt o expresie a aprecierii ce o am pentru Dumnezeul care nu se schimbă (Maleahi 3:6) şi care este mereu la lucru. Era şi o datorie a mea, fiindcă Domnul mi-a făcut nu mult bine, ci foarte mult bine. Aş fi putut să-mi văd de drumul meu şi să tac aşa cum am tăcut ani în şir, dar nu tac fiindcă n-ar fi drept şi mai ales mi-e teamă să nu înceapă cumva pietrele să vorbească.
Buni Cocar
Clik pe link-ul de mai jos pentru descărcarea cărții în format PDF:
MINUNI OBIȘNUITE de Buni Cocar – Ediția a II-a revizuită și adăugită 2019
