În anii 1980 mergeam des în provincie la bunicii din partea mamei. Erau o familie de credincioși creștini, ca majoritatea românilor în aceea perioadă.
Bunicul luptase pe front în Al Doilea Război Mondial mai întâi împotriva rușilor la Cotul Donului, unde a fost și rănit de un glonț care i-a intrat în picior, apoi după vindecare a luptat împotriva naziștilor în Munții Tatra. Acolo pe front învățase să se încreadă în Dumnezeu pentru fiecare zi în parte și că nu există nimic mai important decât să trăiești îndru-un mod drept față de Dumnezeu, zilnic.
Ce presupunea lucrul acesta în mod practic pentru bunicul me? Vă voi împărtăși în continuare din ceea ce am văzut atunci la vârsta copilăriei.
Îmi aduc aminte că bunicul era un creștin practicant, mergea duminica la biserică, ținea toate sărbătorile cu scrupulozitate, avea o vorbire în care nu regăseai înjurături, vorbe spurcare, drăcuieli sau glume proaste.
Modul de adresare între bunici era unul special. Bunicul i se adresa soției lui cu apelativul ”măi creștină” iar bunica îi zicea ”măi creștine”. Acesta era modul obișnuit de a-și arăta aprecierea și dragostea prin vorbire unul față de celălalt.
În fiecare seară înainte de culcare ne așeza pe marginea patului, stingea lumina (pe vremea aceea lampa pe gaz sau becul) apoi se pleca pe genunchi în mijlocul camerei alături de bunica, și bunicul se ruga cu voce tare. Uneori se ruga atât de lung că noi copii, ațipeam. După ce termina rugăciunea ne punea și pe noi să zicem rugăciunea ”Tatăl nostru”.
O lecție despre rugăciune care mi-a rămas întipărită în minte am primit-o pe când serveam masa împreună. Bunicul ne strângea pe toți în același timp la masă. Servirea mesei era un moment solemn pentru familie. Odată adunați în jurul mesei, ne ridicam cu toții în picioare iar bunicul se ruga cu voce tare cerând binecuvântarea lui Dumnezeu pentru noi și pentru bucatele așezate pe masă. Apo ne așezam și serveam masa împreună. După servirea mesei nimeni nu pleca până nu ne ridicam din nou și bunicul, într-o nouă rugăciune mulțumea Domnului pentru hrana primită. Urma strâmgerea mesei în care se acorda o importanță sporită resturilor de mâncare, inclusiv frămiturilor de pâine rămase. ”Ce să facem cu frămiturile bunicule?” întrebam noi copii. ”Niciodată să nu le aruncați la gunoi!” răspundea el. ”De ce să nu le aruncăm la gunoi?”, adăugam noi mirați. ”Pentru că fac parte din binecuvântarea pe care v-a dat-o Dumnezeu, atunci când v-ați rugat pentru hrană! Dacă au rămas înseamnă că Dumnezeu v-a binecuvântat mult, acum nu puteți arunca parte din binecuvântarea lui Dumnezeu la gunoi! Prețuiți ce primiți de la Dumnezeu! Dacă uneori primiți mai mult decât aveți nevoie, dați și altora, frămiturile de pâine rămase le puteți da păsărilor!”
Aceasta este cu adevărat o lecție extraoridinară, pe care ar tr4ebui sa ne-o însușim fiecare dintre noi. Dacă ai făcut o rugăciune de cerere lui Dumnezeu, nu uita cu aceeași consecvență să îi adresezi și mo cerere de mulțumire și apoi prețuiește ceea ce ai primit de la Dumnezeu ca răspuns la rugăciunea ta!
Dacă ai cerut Domnului înțelepciune și ai primit-o atunci, fă și altora parte din înțelepciunea ta; dacă ai cerut sănătate și ai primit-o, fă și altora parte din sănătatea ta (folosește-o ca să slujești și pe cei bolnavi); dacă ai cerut Domnului prosperitate materială și ai primit-o, fă și altora parte din ea! Nu risipi binecuvântările lui Dumnezeu, dă din prisosul tău și altora! Nu trata cu ușurătate sau cu ignoranță răspunsurile lui Dumnezeu la rugăciunile tale, prețuiește-le! În Sfânta Scriptură Domnul Isus ne învață să folosim ”talantul” primit, să nu-L îngropăm!
